vineri, 11 martie 2011

Cursa iditarodului - Zece secole până la recunoaşterea sa oficială

Cea mai renumită cursă de sănii trase de câini din lume, care se desfăşoară pe distanţa de aproximativ 1 800 de kilometri, a durat, în realitate, mai mult de zece zile. La start s-au aliniat zeci de mărşăluitori din diferite ţări, inclusiv veterani ai altor curse. Imaginaţi-vă că petreceţi circa zece zile sau mai mult într-o sălbăticie neprimitoare, în cea mai mare parte singur. Trebuie să traversaţi trecători de munte; defilee tăiate în gheaţă; tundra; râuri îngheţate, late, folosite uneori drept drumuri; precum şi să treceţi peste bucăţi colţuroase de gheaţă din apă de mare şi să rezistaţi la temperaturi sub zero grade, pe măsură ce înaintaţi pas cu pas spre destinaţia dumneavoastră, aflată aici, la Nome.
Remarcăm emoţia generată de această demonstraţie de curaj şi de colaborare dintre om şi câine şi ne întrebăm: „Care a fost începutul acestor curse?“. De unde provin cuvintele „mărşăluire“ şi „mărşăluitor“? Aceşti termeni au apărut atunci când coloniştii s-au stabilit în nord-vestul Canadei. Canadienii de limbă franceză care conduceau sănii trase de câini strigau: „Ma-a-r-r-che!“. Locuitorilor de limbă engleză din Canada li s-a părut că acest cuvânt sună la fel cu comanda „marş!“. Astfel, cel care conduce o sanie trasă de câini a ajuns să fie cunoscut drept mărşăluitor.
În timp ce actualele curse de sănii trase de câini constituie un sport relativ nou, câinii de sanie au fost folosiţi de cel puţin o mie de ani. La început, săniile şi câinii au fost folosiţi, în principal, la transportarea mărfurilor pe întinderile pustii şi albe ale pământului. Prima consemnare despre câini care au fost puşi să tragă sănii a fost găsită în literatura arabă, datând din secolul al X-lea. Unele autorităţi în materie sunt de părere că populaţia chukchi din Siberia a fost prima care s-a folosit de câini şi de sănii într-o mai mare măsură.
Descoperirea aurului a dus la apariţia Drumului Iditarodului. În 1908 s-a descoperit aur în regiunea în care indienii athapaskan vânau caribu. Ei îi spuneau acestei regiuni Haiditarod, ceea ce înseamnă „locul îndepărtat“, termen care, mai târziu, a fost anglicizat, devenind Iditarod. Ca urmare, a apărut un drum de 1 800 de kilometri până la Nome, trecând prin oraşul Iditarod. Cu timpul, acest drum a ajuns să fie cunoscut sub numele de Drumul Iditarodului.
În timpul goanei după aur din Alaska şi Canada, săniile trase de câini au transportat prin imensa sălbăticie echipament, poşta şi aur. Potrivit unui raport, pe la sfârşitul anului 1911, patru echipaje de câini au transportat pe Drumul Iditarodului 1 200 de kilograme de aur în timpul unui singur transport, sosind la Knik, Alaska, pe 10 ianuarie 1912.
Pe vremea goanei după aur, cu atât de multe echipaje de câini câte existau pe atunci, era un lucru obişnuit ca cei care mânau câinii, sau mânuitorii, cum mai erau numiţi aceştia, să creadă că echipajul lor sau câinele lor din fruntea echipajului era probabil cel mai puternic, cel mai rapid sau cel mai inteligent. Ca urmare, se făceau mereu concursuri.
Apoi, în Nome, în 1908, s-a organizat pentru prima oară o cursă oficială de sănii trase de câini, numită Marele Premiu al Alaskăi. Această cursă, care a deschis calea curselor moderne de sănii trase de câini, i-a pregătit pe mărşăluitorii de atunci pentru o altă cursă - una în care nu câştigau un premiu în aur, ci în care salvau vieţi.
Istorica expediţie a serului spre Nome a fost o cursă de sănii trase de câini, o cursă contra morţii. În ianuarie 1925, în Nome a izbucnit difteria. Din cauză că exista pericolul izbucnirii unei epidemii, o cantitate de ser trebuia să ajungă imediat la Nome. A fost organizată o ştafetă de 20 de echipaje. Primul echipaj a pornit din Nenana, unde se înregistra o temperatură de minus 46°C, dându-se astfel startul unei ştafete de alergători între orăşele aflate, în general, la o distanţă de 50–80 de kilometri unele faţă de altele. În mare parte, această ştafetă s-a desfăşurat pe întuneric, deoarece în acea perioadă a anului lumina zilei arctice nu ţine decât trei sau patru ore. Cei peste 1 080 de kilometri până la Nome au fost parcurşi în cinci zile şi 8 ore - în mod normal, această călătorie se face în 25 de zile. Mărşăluitorii au condus săniile prin viscole dezlănţuite, temperatura datorată viscolului fiind de minus 57°C sau chiar mai scăzută. Atât de măreaţă a fost această performanţă, încât preşedintele american Calvin Coolidge i-a dat fiecărui participant câte o medalie şi câte o diplomă.
Câinele din fruntea unui echipaj are un rol foarte important. Foarte puţini câini sunt calificaţi ca să fie puşi în frunte. Nu trebuie să uitaţi că, în funcţie de numărul câinilor care formează echipajul, câinele din frunte se poate afla la o distanţă de 15–20 de metri sau chiar mai mult în faţa mărşăluitorului. Pe întuneric sau în condiţii de vizibilitate redusă sau atunci când echipajul ocoleşte un obstacol, câinele din frunte poate fi complet în afara câmpului vizual al mărşăluitorului. Aşadar, depinde numai de acest câine să miroasă urma şi să meargă pe ea sau să aleagă traseul cel mai puţin periculos, precum şi să facă alte alegeri care apar în ultimul moment, toate acestea independent de stăpânul său.
Vorbind despre meritele câinelui conducător, nu înseamnă că mărşăluitorul nu face mai nimic pentru a-şi conduce echipajul. Dimpotrivă, el are un rol foarte important în ce priveşte conducerea, indicând direcţia cu ajutorul unor comenzi rostite cu glas puternic, „gee“ (dreapta), „haw“ (stânga) sau „whoa“ (stop). Comanda „marş“ din anii trecuţi a fost înlocuită, în general, cu termenul folosit de obicei în fotbalul american „hike“ sau cu obişnuitul „let’s go“ (porneşte, dă-i drumul). Aceste expresii sau altele asemănătoare pun echipajul în mişcare şi îi dirijează acţiunile. Asemenea comenzi, însoţite şi de un cârlig pentru zăpadă destul de impresionant, un fel de ancoră înfiptă în zăpadă folosită pentru a-i împiedica pe câinii exagerat de nerăbdători să pornească în cursă înainte de a se da startul, ţin de obicei echipajul sub control.
În timpul cursei Iditarodului, somnul este un lucru de dorit, dar greu de obţinut. Când drumul este drept ca-n palmă, există momente în care mărşăluitorul poate să lase întregul echipaj în grija câinelui care se află în frunte, în timp ce el trage un pui de somn în sanie. În tot acest timp, câinii continuă să se îndrepte în pas vioi spre destinaţia lor, spre Nome.
Uneori, când drumul este bun, un echipaj poate să meargă cu uşurinţă la trap, având o viteză de 18–19 kilometri pe oră, putând atinge, pentru perioade mai scurte de timp, o viteză de 30 de kilometri pe oră. Viteza medie este mult mai mică, însă, deseori, ei pot parcurge 160 de kilometri într-o zi. Un echipaj care a câştigat această cursă a înregistrat o viteză medie de circa 7 kilometri pe oră pe tot parcursul celor zece zile de desfăşurare a cursei.
Unii se întreabă dacă nu cumva câinii folosiţi să tragă săniile sunt maltrataţi, fiind exploataţi de om. Recunoscând faptul că uneori omul a maltratat animalele, această îngrijorare este îndreptăţită. Câinii care trag săniile par să-şi îndeplinească misiunea cu entuziasm, întrucât la start se aud o mulţime de lătrături - fiecare câine făcându-şi cunoscută dorinţa de a porni la drum. Atât de dornici sunt unii câini să plece, încât un echipaj format din zece câini a tras în hamuri cu atâta forţă, încât au reuşit să tragă o furgonetă la care erau legaţi - furgoneta fiind băgată în viteză, iar frâna de mână trasă! Mărşăluitorii sunt foarte preocupaţi de binele animalelor lor. Când fac pauze, o bună parte din timp o petrec pregătindu-le de mâncare câinilor lor şi împrăştiind paie pentru a-i separa în paturile lor din zăpadă, dar şi verificându-le botinele, care le protejează labele, şi îngrijindu-le labele rănite.
Mărşăluitorul aflat în cursa Iditarodului poate că reuşeşte, la un moment dat, să se odihnească o oră şi jumătate până la două ore, însă este obligatorie o oprire de 24 de ore, când mărşăluitorii se pot odihni şase sau şapte ore. Câinii, fiind mai norocoşi, se odihnesc mai mult decât mărşăluitorul.
Există o regulă pe care mărşăluitorul a învăţat-o din experienţă: un câine nu trebuie să tragă o greutate mai mare decât cea a corpului său. O sanie de greutate medie care participă în cursă, incluzând şi greutatea mărşăluitorului, cântăreşte între 140 şi 230 de kilograme. Dacă un participant are un echipaj de 15 câini, fiecare câine trage 15 kilograme sau chiar mai puţin, cu mult sub greutatea medie a unui câine, şi anume de 25 de kilograme. În plus, o mare parte din timp, mărşăluitorul nu stă în sanie. Dimpotrivă, el aleargă în spatele saniei şi o împinge, ajutând, probabil, echipajul să urce un deal sau să traverseze o porţiune de teren accidentat. Însă, cu toată îngrijirea pe care mărşăluitorii le-o acordă câinilor lor, există unele persoane care spun că în aceste curse unii câini se accidentează.
Într-o scrisoare adresată ziarului The New York Times se semnala că o societate americană care promovează actele de bunăvoinţă faţă de animale a pretins că unii câini nu pot termina cursa, iar unii chiar mor din cauză că sunt mânaţi cu asprime. Se spunea că, într-o mare măsură, o astfel de atitudine se datora sumei foarte mari de bani oferită ca premiu de grupul de sponsori.
Ce fel de câine este acesta care poate să păstreze ritmul şi căruia se pare că îi place acest lucru? Orice câine care este învăţat să tragă poate fi un câine de sanie. Însă câinii care participă la cursele de sănii din Alaska se împart, de obicei, în patru categorii principale: rasa malamut din Alaska, husky din Siberia, husky din Alaska sau câinele indian, sau de casă, este de părere Lorna Coppinger, autoarea cărţii The World of Sled Dogs (Lumea câinilor de sanie).
1) Rasa malamut din Alaska este o rasă distinctă, originară din zona arctică. Exploratorii ruşi au descoperit câinele malamut la un trib de băştinaşi inuit din Kotzebue Sound, o populaţie cunoscută pe atunci sub numele de Mahlemut sau Malemiut. Acest câine are o statură mare şi este foarte puternic. S-a dovedit a fi foarte bun pentru a transporta greutăţi mari în timpul goanei după aur. Viteza mai mică cu care se deplasează este compensată de forţa şi rezistenţa lui extraordinare.
2) Husky din Siberia, care, în general, are ochii albaştri ca de gheaţă, este şi el recunoscut ca rasă distinctă. Este mic, inteligent şi rapid şi are semne foarte caracteristice. A fost adus pentru prima oară în Alaska în anul 1909 de un negustor de blănuri rus care a participat cu echipajul său format din zece husky siberieni la a doua ediţie a Marelui Premiu al Alaskăi.
3) Husky din Alaska nu este considerat o rasă, dar este recunoscut drept o categorie distinctă, având câteva trăsături caracteristice. Este o corcitură de câini din nord, iar numele lui provine dintr-un cuvânt local folosit pentru eschimos - husky sau huski -, care înseamnă „mâncător de carne crudă“. Acest nume i se potriveşte, deoarece, în trecut, mărşăluitorii din nord îşi hrăneau echipajele, în principal, cu peşte uscat.
4) Câinele indian, sau câinele de casă, cel mai întâlnit câine în actualele curse de sănii din Alaska, este adesea greu de clasificat. El este rezultatul a multor ani de reproducere selectivă a exemplarelor care se găseau în zonele rurale, unde acestea erau crescute. Acest câine poate parcurge un kilometru în aproape două minute şi poate încheia o cursă de 30 de kilometri, pe care o parcurge cu o viteză de peste 27 de kilometri pe oră, mai având încă destulă energie ca să aştepte cu nerăbdare cursa de a doua zi. Deşi pe unii nu-i impresionează cu nimic, atunci când are un mers bun, mărşăluitorul îl consideră un câine frumos.
Sosirea câştigătorului nu înseamnă sfârşitul cursei Iditarodului. S-ar putea să mai treacă încă opt până la zece zile până când cursa să fie încheiată oficial, iar Premiul Lanterna Roşie să fie înmânat ultimului mărşăluitor care trece linia de sosire. Simbolul lanternei roşii îşi are originea pe vremea călătoriilor cu trenul, când pe ultimul vagon, adică pe vagonul de serviciu, era atârnată o lanternă roşie.
Gândindu-ne la cursa Iditarodului, rămânem impresionaţi de munca în echipă dintre om şi câine, colaborare care face posibilă o călătorie de peste 1 800 de kilometri pe un teren extrem de dificil, în condiţii atmosferice foarte grele. Cu toate acestea, unele echipaje parcurg această distanţă în aproape zece zile şi jumătate.